L-am întrebat pe guvernatorul Isărescu, la ultima conferinţă de presă, de ce e atât de volatilă inflaţia dacă-i un obiectiv ţintit şi declarat de BNR. El mi-a răspuns că "a ţinti e o traducere de la targeting”. Acesta a fost cuvântul românesc, "poate nu cel mai fericit”. Ţintirea inflaţiei înseamnă "ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste”, nu "ţinerea inflaţiei la un singur punct”.

Analistul independent Florin Cîţu a intervenit în discuţie şi a explicat pe blog că "e adevărat că BNR nu ţinteşte inflaţia”, ci "trebuie să reducă la zero diferenţa dintre inflaţie şi ţintă”. Sau "nu chiar la zero”, ci "mai precis într-un interval -1/+1”. Altfel spus, "inflaţia observată trebuie să graviteze în jurul ţintei într-un interval de -1/+1”.

Sunt gata să-mi fac mea culpa. Recunosc că atunci când BNR ţinteşte inflaţia, de fapt, nu ocheşte un punct cu arcul. Dar ţinând cont de conceptul inflation targeting, tot nu mă pot abţine să nu întreb de ce a sărit inflaţia de pe "orbită”? Adică de ce în aprilie şi mai s-a situat la 1,8%, deci a "gravitat” cu mai mult de un punct procentual sub ţinta de 3%, iar acum se plasează la 4,96%  - cu două procente deasupra "reperului”?

Până mi se va răspunde, trebuie să precizez că volatilitatea inflaţiei duce, după o perioadă nu foarte îndelungată, la o mai mare nesiguranţă a aşteptărilor inflaţioniste. În dificultate sunt cei care participă la contracte nominale, de exemplu salarii. Cum majoritatea contractelor din România sunt sub forma unor salarii denominate în lei, volatilitatea inflaţiei determină creşterea primei de risc şi implicit majorarea costurilor de asigurare împotriva riscului de inflaţie. Mai mult, volatilitatea inflaţiei are ca efect o redistribuire neanticipată a avuţiei şi prin asta afectează creşterea economică. Cu alte cuvinte, volatilitatea inflaţiei - chiar şi în condiţiile unor niveluri scăzu