Cred?
Nu stiu daca sunt credincios, dar nu cred ca sunt necredincios. Am fost educat ortodox si de cate ori intru intr-o biserica de-a noastra ma inchin ca ortodocsii. Credo di credere, cred ca sunt credincios, spunea filozoful italian Vattimo, educat catolic, in sensul ca interioriza sacrificiul lui Isus pentru a ne salva pe noi, dar nu accepta dogmele Bisericii si nici ritualurile sau ierarhia ei. Un adevar poate mai general, intr-o epoca in care se impleteste ciudat, pe toate meridianele, laicizarea vietii cotidiene cu reinvierea credintei.
Oricum, eu in alte biserici nu ma inchin, ci doar le admir arta extraordinara: pictura, coloanele si arcurile, basoreliefurile si vitraliile. Noi nu avem ceva comparabil, imi spun, dar avem Biserica. si mi-amintesc ce-am invatat inca din scoala, ca datorita Bisericii am supravietuit ca popor si ca Stat. Desi alteori ma intreb: am supravietuit, dar cu ce pret?
Biserica
Sunt multe de spus si ele sigur nu incap intr-un articol. Biserica a aparat si sustinut statul romanesc, dar nu s-a implicat in societate. Sau a facut-o, precum Antim Ivireanul, dar nu a sfarsit bine. Altfel decat catolicii si protestantii, ortodocsii n-au intrat, din fericire, nici in lupte politice, nici in razboaie. Cu ochii la cer, nu au ravnit puterea pe pamant, stiind cat de vremelnica ea este, dar au acceptat Puterea, oricare era ea, si oricum era ea. Biserica nu a luat partea cutarui candidat la Domnie impotriva altuia, dar nici nu si-a ridicat glasul, sau mult prea rar, aparand supusii impotriva Domnului. Sau a facut-o, precum parintele Calciu, dar la oprimarea si exilarea lui Biserica a tacut. L-au aparat numai cativa romani din diaspora, printre care Mircea Eliade. Bolnitele manastirilor au continuat cu putine asezaminte moderne. Ortodoxia nu dispune de un Banco dello Santo Spirito, este adevarat, dar nici nu poate ajuta pe oameni
