Decembrie 1989 ne găsea şi pe noi, cei din redacţia ziarului Scînteia tineretului, într-o stare de amară confuzie şi de cruntă dezamăgire. Sperasem şi noi într-un anumit dezgheţ, după achitarea datoriei externe, iar dezamăgirile luaseră, dramatic de repede, locul speranţelor.
Fără vorbe mari, mai nimeni nu mai credea - la numai câteva luni după... - într-o "lovitură de teatru" tocmai la Congresul al XIV-lea al partidului. Şi, fireşte, nici nu a venit! Mai mult, pentru cei care "lucrau în frontul presei" dezamăgirea căpătase şi un nume. Cel al secretarului cu probleme de propagandă şi presă al CC al PCR , ales de "Marele Forum Naţional al comuniştilor români": Ilie Matei. Un personaj din familia politico-ideologică a "durilor". Adică un zelos apărător şi ferm promotor al liniei partidului. Care "linie a partidului" nu era altceva decât perseverenţa întru cultul "Eroului între eroii neamului" şi, pe cale de consecinţă, trecerea sub tăcere a oricăror discuţii şi controverse, tot mai dese şi tot mai acute, asupra acestui subiect-tabu!
Este lesne de înţeles că vorbesc despre tot mai insistentele şi mai apăsatele accente critice care se receptau din toate azimuturile la adresa regimului lui Nicolae Ceauşescu, un regim tot mai izolat şi tot mai lipsit de credibilitate externă. Pe de o parte, în mai toate statele frăţeşti, conducătorii de partid şi de stat - care păreau eternizaţi în funcţie - erau înlocuiţi, iar, pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu refuza cu îndârjire orice tentativă de modernizare, de reformă "din interior" a maşinăriei, învechită şi greoaie, a partidului şi statului.
În fine, dar deloc în ultimul rând, nici măcar speranţele unei minimale schimbări de accente la recent încheiatului congres nu se confirmaseră. Vorba amară a lui Geo Bogza (mi se pare), ce-i drept, spusă cu un alt prilej, devenea de o dur
