Iesind in Waalstraat – care vine de la Waal, un brat al Rinului si, ce sa fac, nu e totuna cu Wallstreet – le-am vazut la coltul strazii sezind pe banca de la numarul 9, la o masa joasa cu biertjes si likeurtjes (diminutive, alintat-fitiito-umoristice si relativizante, de la bere si lichior), alaturi de citiva copii vesel-urlatori: doua femei spre 50, grasute, si privind amical-provocator toti trecatorii, precum batrineii singuratici care incearca sa lege o conversatie cu un necunoscut. Mi-am luat bicicleta si am plecat, ignorindu-le. Seara, la intoarcere, grupul se marise, ca si numarul de sticle goale de bere, vorbirea era mai tare si mai atitata, iar un alt vecin lega o prelata intre balconul de deasupra si copacii de la strada, spre a proteja lumea de-o eventuala ploaie.
Am inteles ca se pregatea o feestje (sarbatoare, chef) in onoarea cuiva, prilej de baute prelungite, chiote si cintece de chermeza, legitimata insa de anunturi trimise in scris (!), cu vreo saptamina-doua mai inainte, pe la vecini, cu invitatia de-a participa: „tot nu poti dormi de zgomot, mai bine vino si tu“. Cum aveam oroare de asemenea reuniuni, nu mult diferite de dezmatul dezlinat din chermezele pictate de vechii flamanzi – Breughel si Jordaens, printre altii – mi-am aranjat in seara urmatoare o intilnire in oras, culmea, tocmai la De Brakke Grond, Centrul cultural flamand din Amsterdam.
Dau, deci, sa plec discret, cind ma aud strigat ascutit de vecina de bloc de la 3: „Zöööööreeeeen!, Zöööööreeeeen!“ Abia a doua oara am inteles ca pe mine ma striga – am renuntat de mult sa le explic amicilor olandezi ca numele de „Sören“ nu e al meu, ci al lui Kierkegaard si ca, desi confuzia ma maguleste, s-ar putea sa nu raspund la apel, pentru ca pur si simplu nu inteleg ca imi este mie adresat – si m-am intors: dezastru, sub prelata erau acum cinci mese, 20 de adulti, 8 copi
