Richard Nixon declara în 1971, în plină criză economică, “acum suntem cu toţii keynesişti”. La aproape patru decenii distanţă, un alt preşedinte republican, George W. Bush, şterge cu buretele perioada de deschidere către piaţă a lui Ronald Reagan şi repetă după Nixon: “Intervenţia statului nu este doar justificată – această intervenţie este esenţială”. Şi nu doar că spune, dar şi face: mobilizează masiv banii contribuabililor, naţionalizează Fannie Mae, Freddie Mac şi AIG, promite că va reglementa puternic pieţele. Ceea ce-l determină pe senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning, să exclame cu stupoare: “Când am deschis ziarul de ieri am crezut că mă aflu în Franţa”, dar “s-a dovedit că, de fapt, era vorba de socialism aici, în Statele Unite!”.
Richard Nixon declara în 1971, în plină criză economică, “acum suntem cu toţii keynesişti”. La aproape patru decenii distanţă, un alt preşedinte republican, George W. Bush, şterge cu buretele perioada de deschidere către piaţă a lui Ronald Reagan şi repetă după Nixon: “Intervenţia statului nu este doar justificată – această intervenţie este esenţială”. Şi nu doar că spune, dar şi face: mobilizează masiv banii contribuabililor, naţionalizează Fannie Mae, Freddie Mac şi AIG, promite că va reglementa puternic pieţele. Ceea ce-l determină pe senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning, să exclame cu stupoare: “Când am deschis ziarul de ieri am crezut că mă aflu în Franţa”, dar “s-a dovedit că, de fapt, era vorba de socialism aici, în Statele Unite!”.
Cum era şi firesc, întoarcerea Americii la dirijism dă apă la moară neokeynesiştilor. Laureatul Premiului Nobel pentru economie Joseph Stiglitz vorbeşte de “sfârşitul unei ideologii conform căreia pieţele libere funcţionează întotdeauna”. Dar ceea ce omite el să zică este că nu “mâna invizibilă” a pieţei e de vină pentru criza actuală, ci politici