A numărat de câteva ori, să nu greşească, până s-a convins că nu visează: ajunsese, într-adevăr, al treilea om în republică. Pusese, în sfârşit, botul pe cel mai bun şi mai sigur caşcaval din lume – caşcavalul de Stat. Tocmai fusese îmbrâncit în istorie şi i-a trebuit ceva timp să se dezmeticească.

Costumul a început să-l strângă, biroul să nu-l mai încapă, poporul să nu-l mai merite.

Şi-a schimbat până şi mersul: de la Mersul Trenurilor, la elicopter. (Vine o zi când marilor bărbaţi politici ai acestei ţări mici le cresc aripi).

I s-a revelat brusc ce e democraţia şi cum funcţionează: „Obligaţia noastră e să ne întâlnim cu cetăţenii, obligaţia primului ministru e să guverneze, obligaţia sefului statului este să conducă statul".

Pe 6 octombrie la ora 17.15 a coborât din elicopter, într-un nor de praf protocolar, în frumoasa localitate unde era aşteptat cu nerăbdare, de 605 ani (de la întâia atestare documentară). Pe pistă, s-au înşirat să-l întâmpine oameni cu nume la fel de evocatoare: Macaleţi, Vâzdoagă.

Şi, în timp ce şeful statului conducea statul, iar primul ministru guverna, al treilea s-a întâlnit cu cetăţenii.

Ce sunt cetăţenii? Nişte fiinţe greu de mulţumit, cărora - la intervale regulate - li se pune într-o mână o ştampilă şi, în celelalte, ce se găseşte – o găleată, o sarma, un mic, o bancontă de 50.

Presa (ce invenţie perversă!) s-a năpustit asupra lui: într-o ţară lipită pământului, ar fi putut ajunge la Dorohoi şi cu un atelaj cu girofar. N-ar fi trebuit să se ridice în slăvi, putea fi şi el mai smerit, că doar e abia al treilea om în Stat. Receptiv, a jurat să nu mai urce neam de neamul lui atât de sus şi a promis că donează contravaloarea deplasării unui cămin de copilaşi. Dacă ar fi ştiut asta din vreme, presa i-ar fi pus ea însăşi elice. Dar, între timp, demnitarul dispăruse în tării şi nu se mai auzea