Institutul Naţional de Statistică a dat ieri două veşti bune pentru economie, inflaţia anualizată s-a dus sub pragul de 2% în septembrie, după o reducere a preţurilor care intră în coşul de consum cu 0,6% în prima lună din toamnă, iar exporturile au înregistrat în august o creştere în euro cu 9% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

Totuşi veniturile la buget sunt sub proiecţie, iar mediul de business acuză în fiecare zi creşterea numărului de insolvenţe şi a gradului de neîncasare a creanţelor. Tot mai multe companii se simt sufocate nu atât de lipsa de clienţi, cât de lipsa cash-flow-ului, adică plăţile s-au dus de la 60 la 90 sau 120 de zile.

Normal, dinspre guvern vin mesaje patriotice: „Plătiţi-vă taxele, că altfel pierdem cu toţii“. Mediul de afaceri însă replică, normal, că mai bine întâi statul să-şi eficientizeze cheltuielile şi să îşi ajusteze nevoile pe măsura a ceea ce poate livra businessul.

Este bine că într-un fel se pun cărţile pe faţă. Însă problema rămâne. Dincolo de neînţelegeri şi opinii contrare, la sfârşitul zilei, banii sunt mai puţini şi atât statul, cât şi companiile se simt sub presiune.

Care ar fi explicaţiile şi ce se poate face? O primă cauză a acestei situaţii, care a mai fost evidenţiată în Ziarul Financiar, este insuficienta capilaritate a companiilor care exportă cu restul economiei. Adică există multe situaţii de exportatori mari, mai ales de componente auto, din vestul ţării, care asamblează piese importate din străinătate, iar legăturile cu restul economiei româneşti sunt pur şi simplu utilizarea unui transportator pentru importul şi exportul pieselor/ansamblurilor, chiria plătită pe spaţiul de producţie şi bineînţeles salariile.

Cum însă avantajul competitiv al României este mai redus fiind mai important cel comparativ, adică diferenţa de salarii cu muncitorii din Vest, amprenta salarială lo