Posterul pe care l-am primit pe Facebook de la un bun prieten, preocupat de organizarea exemplară a Crăciunului în cea mai pură tradiţie românească, sintetizează o formulă exemplară de rezistenţă a noastră în faţa adversităţii.
Rezistenţa prin persiflare, prin non-asumarea tuturor demenţelor sau spaimelor lumii, ridicatul din umeri şi trecutul mai departe cu speranţa milenară nu cum că va fi cu mult mai bine ci că, măcar, va vrea Dumnezeu şi poate n-o fi dracul atât de negru.
E negru, ne-a învăţat asta istoria, dar poate, cumva, s-o mai albi pe timp de sărbători, lasă să fie la ei şi cu apocalipsă şi toate celelalte, nu-i aşa, că se vede cum îi bate Dumnezeu de necredincioşi, papistaşi şi păgâni ce se află, de noi poate i-o fi milă şi ne-o lăsa să ne bucurăm în tihnă de puţinul pe care-l avem.
Resemnare adâncă, dar şi speranţă pe măsură, căci faimoasa observaţie a unui franţuz trecător pe aceste melaguri şi pe care cu atâta plăcere o amintea Mateiu Caragiali, "Nous sommes ici aux portes de l'Orient ou tout est pris a la legere" nu aduce aminte numai de de Fanarul Stambulului.
Mai spune multe şi despre capacitatea uluitoare a neamului lor de a lua în derâdere pe orice şi pe oricine, de a transforma moartea în basm şi dictatura ce mai feroce într-un şir nesfârşit de bancuri, refugiindu-se în ironie, nu în râs, în batjocură şi nu în vesela comedie, pentru a găsi forţa de a supravieţui.
Rezistenţa prin batjocură îmbinată cu refugiul în mâncare, refugiu de tip pantagruelic, în cele două sau trei momente pe care tradiţia le fixează drept ocazii pentru un festin alimentar enorm, fără măsură posibilă cu viaţa oarecum decentă şi sărăcuţă de peste an, altă răzbunare a românului faţă de propria sa viaţă în care istoria a îndesat atâtea neîmpliniri.
Măcar în aceste momente, iar Crăciunul face parte dintre ele, să se iasă brusc, brutal ş