Trecem prin momente grele. Visul de bunăstare, în care începusem să credem în anii 2004-2008, s-a spulberat. Sub loviturile crizei, ale recesiunii. Cei mai mulţi oameni şi-au pierdut elanul. Viitorul pare să nu-i mai intereseze. Un fals pragmatism îi determină să se agaţe cu dinţii de prezent, într-o disperată preocupare de a-şi asigura "imediat" un minim necesar pentru supravieţuire.

Desigur, în vremea intensificării consumului - cu bani din salarii şi pensii dublate, din împrumuturi bancare şi din mandatele consistente trimise de compatrioţii noştri plecaţi în Europa şi în lume, pe care până acum nimeni n-a reuşit să-i numere - ţara n-a apucat să se îmbogăţească. Principalul motiv fiind acela că între noi şi ţările dezvoltate persista un raport absolut defavorabil, de 5 la 35. Noi am apucat doar cinci ani de boom înainte de criza globală, în timp ce ţările dezvoltate avuseseră parte de 35 de ani de bunăstare; unele chiar de 40 de ani. Totuşi, marea masă a populaţiei, starea a treia, începuse să guste şi la noi din bunăstare. Deşi viaţa de zi cu zi îi obliga pe mulţi români să-şi restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu le ajungeau banii, o tendinţă către prosperitate era evidentă în România.

Fără îndoială, o schimbare profundă a stilului de viaţă ar fi fost posibilă numai într-o altă ecuaţie economică, mai apropiată de cerinţele vremii, care să valorifice mai bine proprietatea şi să dinamizeze munca, producţia, venitul şi consumul. Dar începutul fusese făcut. Oamenii nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de hrană, de multe alte lucruri; începeau chiar să le obţină. Dacă nu potrivit nevoilor şi dorinţelor, măcar în cantităţi care să fie semnalul unui început de viaţă nouă. În zorii capitalismului românesc au fost deschise larg ferestrele ca să intre şi în România aerul proaspăt al eficienţei economice.

Dar lucrurile s-au