BCR schimbă povestea. Harap Alb reuşeşte să obţină cu doar trei acte un credit (în lei) pentru a-i face pe plac fetei lui Roş Împărat (deşi n-o cunoştea prea bine). Dar nu vreţi să auziţi mai bine povestea originală? Am cules-o dintr-o carte de eseuri monetare în tradiţia Şcolii Austriece editată de Bogdan Glăvan şi Tudor Smirna. Aici se spune că a fost o dată ca niciodată nu un bancher (cum a început Voltaire când l-au rugat copiii să le spună o poveste cu bandiţi), ci etalonul aur. Iar pe vremea aceea banii circulau sub formă de lingouri şi monede din aur. Însă, pentru a-i păstra în siguranţă oamenii au inventat nişte hârtii care să ateste proprietatea asupra banilor de aur, aşa cum existau şi certificatele asupra acţiunilor. Aşa au apărut nişte titluri de proprietate (creanţe) asupra unor cantităţi specificate de aur, depozitate la instituţii specializate (bănci). Şi coexistenţa banilor propriu-zişi (aur, sau galbeni în poveştile originale) şi a substitutelor monetare (bilete de bancă) nu afecta nici oferta totală de bani (pentru fiecare hârtie introdusă în circulaţie era retrasă /depozitată o cantitate echivalentă de aur), nici venitul şi distribuţia interpersonală a avuţiei.

Dar povestea se schimbă. Pe piaţă ajung să circule doar titlurile de proprietate (bancnotele), fără proprietate (aurul). O cantitate de titluri aflată la discreţia băncii centrale, care după ce tipăreşte (falsifică) bancnotele şi reduce raritatea bunurilor deţinute, le dă băncilor comerciale să le plaseze. Chiar dacă tipărirea mai multor bancnote şi oferirea cu împrumut a banilor falşi nu-i face pe oameni mai bogaţi. Nu de alta, dar în povestea originală se zice că funcţia originară a banilor e cea de efectuare a schimburilor...

Din păcate însă, m-am grăbit să spun finalul poveştii schimbate. Haideţi să zic mai rar, citind din cartea de eseuri. Pe când sistemul bancar c