... Cu trenu’ din Franta
Vara, cand eram copil, tot strigam "Vacanta, vacanta, vine cu trenu’ din Franta"! Nu mai stiu cui se datora aceasta bizara francofilie. Poate numai rimei, caci oricum nu se punea problema sa merg intr-acolo. Dar am ramas cu ideea ca vacanta vine la mine, nu eu plec la ea, si inca de departe, vine cand vrea ea, si daca vrea ea, fara nici o certitudine adica. Vacanta era un eveniment, nu o rutina, un cadou, nu un drept, la fel precum prajitura oferita de mama, la cofetaria "Anghelescu" (numele de dinainte de razboi!), daca luam 10 la matematica, lucru rar, se vede.
Am ramas pana astazi cu ideea ca vacanta vine ea, nu eu trebuie s-o pregatesc. Degeaba m-am izbit de evidenta contrarie in Olanda, unde oamenii discuta aprins, prin ianuarie-februarie, unde pleaca in iulie-august, caci altfel nu mai gasesti locuri nici prin hoteluri in Italia, nici la feribot sau la avion. Ei plecau in vacanta, eu tot o asteptam pana ce venea ea sa ma ia cu cortul pe vreo plaja, si acolo la marginea campingului, caci locurile bune, din timp rezervate, erau ocupate de camperele nemtesti.
Altceva
Prin Anglia, pe usile de hotel poti citi, daca ai noroc, "vacancies", adica locuri libere, disponibile. Vacantierul, gandeam eu, este cel caruia i se pune la dispozitie o vacanta in acel loc, daca ii place. Vacanta nu mai era acum un cadou, ci o oferta, schiar daca platita. Cineva misterios iti oferea undeva un loc in care sa nu faci nimic. Nu trebuia sa mai tocesc la mate, semnam doar un cec si stateam acolo fara nici o obligatie. Vacanta insemna libertatea de a nu face nimic in special, ci doar de a trai altundeva. O zi, doua, ca puneam eu apoi mana pe vreun Michelin si cutreieram doua catedrale pe zi (De ce tocmai ele? Probabil pentru ca nu le vazusem niciodata acasa.). Din acel dolce farniente (ravnit) initial, vacanta devenea o alergatura fara