Fiindcă suntem în perioada de vacanţă, iată o poveste despre ce fac alţii într-un timp în care onorabilul contribuabil se duce să aibă parte de sacrosanta sa bucăţică de fericire garantată de constituţie şi contractele colective sau individuale de muncă.

Loc: pe un drum local şi apoi pe unul naţional (nu autostradă) undeva la graniţa între Belgia şi Olanda.

Timp: vineri noaptea, după ora 23, în condiţiile în care vinerea respectivă fusese mare sărbătoare religioasă, zi liberă oficială.

Participanţi: câteva zeci de muncitori, câteva zeci de maşini grele pentru asfaltare, alte câteva maşini pentru sprijin logistic.

Pentru ei, un non-eveniment, stăteau şi munceau cu sârg, cum le stă în obicei. Pentru mine, un eveniment-spectacol într-atât de impresionant încat am oprit pe banda de urgenţă şi am rămas să privesc cu admiraţie ceea ce, până la urmă, este o demonstraţie a modului în care se construieşte şi funcţionează o civilizaţie.

Erau deci sute de muncitori împrăştiaţi pe câţiva kilometri de drum. Pe o parte lucrau efectiv, pe cealaltă era provizoriu linişte căci se aştepta uscarea stratului proaspăt turnat, imediat urmând deplasarea tuturor utilajelor care îşi îndepliniseră treaba în cealaltă parte. Maşinile veneau în sir continuu, ca într-o secvenţa de film-reclamă, unele aduceau pietrişul, altele bitumul, altele polizau...nu există o secundă de timp mort, coregrafia era precisă şi perfectă. Miraculos mi s-a părut că nu-i auzeam vorbind între ei, singurul care zicea ceva era coordonatorul de transport care dirija prin walkie-talkie camioanele şi, după cum am aflat, cerea din timp în timp un nou lot de la bază mobilă.

Aveam sentimentul unui spectacol deoarece numai la marile concerte rock am văzut baterii enorme de lumini amplasate la câteva zeci de metri una de alta, lumina strălucitoare şi vizibilă de la cel puţin 20 de km distanţă