Asistăm în această perioadă la un fenomen de aşa-zisă privatizare a legii, de pierdere de către stat a atributului legiferării. În cazul concret al României, această senzaţie funcţionează pe mai multe planuri, respectiv: legi făcute de Parlament dar de nespecialişti, legi făcute de grupuri private de specialişti şi aprobate de Guvern sau de Parlament în procedură urgentă, legi făcute de interese locale din administraţia locală speculând golurile lăsate neacoperite cu intenţie de legile adoptate la centru de Guvern sau de Parlament; adăugarea la lege de către ministere şi autorităţi centrale.

Atenţie niciuna dintre variantele de mai sus nu încearcă să nege rolul specialiştilor în redactarea unei legi ci încearcă doar să contextualizeze situaţiile în care specialiştii sunt unilaterali în abordare, subiectivi şi concentraţi doar cu privire la un anumit interes, de multe ori privat. Profesorii ne spuneau în facultate că nu este recomandabil ca o lege să fie redactată doar de o anumită categorie de specialişti, doar avocaţi sau doar judecători, spre exemplu, întrucât rezultatul este subiectiv şi unilateral, iar legea trebuie să fie obiectivă şi să acopere situaţiile cele mai des întâlnite în viaţa de toate zilele cu maximă obiectivitate şi înţelepciune. Ceea ce vreau să spun prin ipotezele mai sus antalogate este că privatizarea legii afectează generalitatea, predictibilitatea şi obiectivitatea legii, fiind pervertite chiar.

Sentimentul de privatizare a facerii legii este mai prezent zilele acestea decât niciodată. Aceasta şi numai dacă vom compara adoptarea Codului Civil şi a Codului de procedură civilă cu adoptarea Codului insolvenţei. Dacă cele dintâi acte normative au fost redactate de comisii de specialişti, avocaţi coroboraţi cu judecători, profesori conjugaţi cu notari şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, fiind ulterior supuse dezbaterii în