„Prietenul la nevoie se cunoaşte“, repetăm, liniştindu-ne mai întîi pe noi înşine – că ştim ce este un prieten, adică. Dar, aici, nu prietenul este cuvîntul cu un sens mai problematic: prietenul „se cunoaşte“ (ceea ce sugerează o competenţă implicită a „cunoscătorului“ într-ale prieteniei), însă aceasta se întîmplă, atenţie!, „la nevoie“. Să reflectăm asupra „nevoii“ (cu cîţiva ani în urmă, tot Dilema veche propunea un dosar de mare succes pe tema „Closetul la nevoie se cunoaşte“, jucîndu-se cu clişeul proverbial... şi cu sensurile româneşti ale „nevoii“, fireşte). Ce e nevoia – minunea ambiguă şi ubicuă, care îl face pe prieten aşa cum haina îl face pe om? Logic, ea ar trebui să ne fie mai familiară decît prietenul: ea este a noastră, ea îl aduce pe prieten, îl face să ne demonstreze prietenia lui. Cred că fiecare are prietenii pe care îi merită – adecvaţi „nevoilor“ sale. Riscînd limba română (dar unul din cei mai mari creatori ai ei avea, drept vorbă de ocară specifică, un incredibil de frumos „neamul nevoii!“, pentru cunoscători...) aş spune că fiecare din noi „nevoieşte“ într-un mod care îl defineşte. Pentru unii, definitorie e nevoia de „a fi cu alţii“ (ieşire la o bere, ieşire din sine, ieşire din monotonie): prietenul adevărat este cel ce corespunde (consimte, cum înţelept spunea jupîn Dumitrache) acestei nevoi. Prietenul de chef, de shopping, de-o supapă socială, de-o seară cu prietenii. Altora, prietenia li se dovedeşte la o nenorocire, ceva din categoria „Doamne, fereşte!“, pe care simt... nevoia să n-o înfrunte singuri: prietenul este un umăr pentru plîns (cu batiste cu tot), un însoţitor pe culoarele spitalelor (tăcînd, dar împreună), o mînă întinsă (sau banii din ea). Desigur, dacă prietenul adevărat este, pentru tine, cel care te ascultă întotdeauna, s-ar putea să fii o persoană care vorbeşte tot timpul. Şi tot aşa, mai departe: dacă ai nevoie de