Pentru noi e un coşmar care tinde să se acutizeze pe măsură ce jocurile politice interne vin să alimenteze o situaţie care, pîna la urmă, este profund nedreaptă şi chiar jignitoare pentru statutul pe care ni l-am asumat şi pentru care am plătit cu atîtea eforturi, cea de ţară membră în comunitatea europeană.

Dar, dincolo de toate acestea, în fundal, coşmarul nostru este generat de o mare problemă a sistemului instituţional european şi a modului în care este generat, prin Tratate, echilibrul de putere. Problema are mai multe paliere, fiecare foarte important dacă vrem să înţelegem în ce context se poartă această bătălie.

Primul palier este acela al aşteptărilor fireşti ale României, absolut legitime din momentul în care, odată cu demararea procesului de pre-aderare, leit-motivul prezentat tuturor decidentilor români a fost că, da, merită orice efort, orice sacrificiu, deoarece la capătul tunelului există ceritudinea că se intră într-un club select în care toţi partenerii sunt egali. În plus, s-a spus că grila de evaluare este una singură pentru toţi, criteriile sunt unanim aplicabile şi că nu există sau nu va putea exista discriminare.

Din acel moment, intrând cu bună-credinţă în proces, România şi-a asumat o serie de obligaţii şi angajamente în cele mai diverse domenii, unele extrem de dificil de realizat tehnic, mai toate presupunând costuri sociale importante. Exact aşa s-a întîmplat şi în cazul procesului de aderare la Spaţiul Schengen, operaţiune extrem de complexă care a presupus costuri foarte mari dar şi alocări de resurse umane, mobilizare reală de energii şi personal.

Având în faţă o promisiune: criteriile tehnice sunt acestea, îndepliniţi-le şi totul se va rezolva de la sine! Atenţie, s-a mai spus şi repetat de nenumărate ori, e vorba de criterii tehnice, fără nimic altceva. Sigur că decizia finală este una politică, dar nu şi criter