● Contesa însîngerată / The Countess (Franţa-Germania, 2009), de Julie Delpy.

În 1610, contesa maghiară Erzsébet Báthory a fost întemniţată în propriul ei castel, ca pedeapsă pentru uciderea unui număr necunoscut de fete tinere. A murit patru ani mai tîrziu, lăsînd în urma ei o serie de legende macabre, una dintre cele mai extreme fiind cea conform căreia ar fi folosit sînge de fecioară pe post de loţiune pentru întinerirea pielii. Coproducţia europeană Contesa însîngerată, scrisă şi regizată în limba engleză de Julie Delpy, care joacă şi rolul principal, prezintă chiar această versiune hardcore a poveştii, dar în acelaşi timp încearcă să fie un portret plauzibil şi chiar cald – făcut cu înţelegere – al femeii reale din spatele vampiroaicei de legendă. O dublă ambiţie greu de împlinit.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! La început, o voce din off ne poartă repede prin copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe a lui Erzsébet: e o istorie concentrată a acomodării ei precoce cu moartea şi cruzimea, şi poate fi luată drept istoria închiderii unei inimi. Concentrarea narativă a acestui prim capitol promite şi pe mai departe o naraţiune incisivă, tăiată energic, iar unele dintre imaginile uşor hiperbolice care însoţesc vocea din off (de exemplu, cea cu soţul lui Erzsébet – un oştean de carieră şi o brută – zîmbind din vîrful unei grămezi de turci măcelăriţi) promit oareşice extravaganţe regizorale. Dar apoi, pe durata următoarei jumătăţi de oră, povestea se transformă într-un love story de epocă, iar imaginile devin cuminţi, academic-picturale. La scurt timp după moartea contelui se dovedeşte că, dincolo de ţinuta severă, de tenul deja vampiric şi de edificiile neclintite ale coafurilor, inima contesei e încă îndeajuns de fragedă ca să palpite de dragoste adevărată pen