Tratamentul împotriva virusului hepatitei C (VHC), dar şi a virusului hepatitei B (VHB) include interferon care stimulează imunitatea bolnavului pentru a se război mai eficient cu parşivul virus. Celelalte medicamente din familia ribavirinei sunt antivirale, adică atacă virusul, îl împiedică să se înmulţească. Dar terapia cu interferon reuşeşte la unii, în schimb alţi pacienţi nu răspund favorabil. Cel mai eficient interferon este cel fabricat de organism. Uneori, interferonul propriu învinge şi goneşte VHC şi-l „mătură” pe VHB.
Din totalul infectaţilor cu VHC, 30%-40% scapă de virus cu ajutorul propriei imunităţi. Ceilalţi 60% rămân infectaţi cu VHC, fiind expuşi la hepatită cronică şi ciroză. Partea rea este că la noi îşi face de cap un genotip mai rezistent la tratament. VHC evoluează lent spre ciroză, de la infectare la ciroză trec 20-25 de ani. Celor cărora li se descoperă o valoare mare a transaminazelor e necesar să li se analizeze în sânge şi prezenţa sau absenţa anticorpilor antivirus. Cei cu transaminaze mari şi prezenţă de anticorpi antivirus trebuie să-şi facă încărcătura virală, adică viremia. Dacă viremia este detectabilă, se face o puncţie în ficat pentru a stabili fibroza.
Dacă la puncţie se observă că leziunile în ficat evoluează, deci fibroza creşte peste gradul 2, pacientul este trecut pe tratament. Mai există o categorie de bolnavi, cu anticorpi antivirus, dar cu transaminaze normale. Se face puncţie şi, dacă fibroza depăşeşte cifra 2, aceşti pacienţi sunt trecuţi pe tratament. Simptomele infectării cu VHC sunt: oboseală nejustificată, astenie. Apar şi alte simptome nespecifice: greaţă, jenă în partea dreaptă de sus a abdomenului. VHC nu se cantonează numai în ficat, se localizează şi pe creier. Se cantonează şi în celulele mononucleare din sângele periferic.
Tratamentul împotriva virusului hepatitei C (VHC), dar şi
