Reluand cele spuse anterior: pe 18 decembrie PRM a contestat nu numai condamnarea comunismului, ci Parlamentul insusi, iar acesta a aratat, a cata oara, ca nu stie, sau nu vrea, sa se apere. Matusa S-ar putea totusi obiecta ca printr-o tacere "diplomatica" Parlamentul a reusit sa aprobe declaratia prezidentiala - lucrul esential, la urma urmei -, in timp ce o discutie putea duce la escaladarea violentei, la radicalizarea unor deputati nehotarati si chiar la un vot final negativ; "moliciunea" lui Vacaroiu a fost atunci o subtila abilitate politica. Nu accept aceasta interpretare alternativa, desi interesanta, deoarece ea prelungeste un viciu fundamental al democratiei parlamentare "postdecembriste" si, cred, al celei romanesti in genere: evitarea unor atitudini transante, negocierea, ambiguitatea, amanarea deciziei pentru "vremuri mai bune". Prelungeste, adica, nepasarea noastra fata de orice valoare politica si civica. Renunt la detalii istorice pentru a reaminti o imagine familiara, uneori, in zile de sarbatoare. Ce face o familie cu o matusa cam nebuna? Nu o poate scoate de la festin, caci invitatii vor intreba de ea. O pune atunci la coada mesei si, la fiece remarca a ei cam sugubeata, tace ori rade fortat, cum ca ce isteata este totusi matusa. Invitatii ce sa faca: tac si ei, cu un zambet chinuit. Transpunerea acestor roluri in Parlament pe 18 decembrie este usoara: revedeti chipurile impietrite ale invitatilor - de la Regele Mihai la Walesa - si ale multor deputati si senatori. Sfidarea Totusi, Parlamentul nu se poate comporta mereu ca familia de mai sus. Or, Vadim Tudor a dovedit ca poate oricand, la un semnal de fluier, sa-l reduca la inertia acelei familii. In fond, pe 18 decembrie, lui Vadim nu i s-a opus in Parlament niciun lider politic, el a avut un singur adversar, anume unul care pur si simplu l-a ignorat, acceptand, pentru cauza, sa fie insultat