Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor. Privitorul trebuie să-şi croiască singur textura şi să-şi rostească în gînd tot acel amestec devastator de vinovăţie şi jubilaţie, de febricitare într-o parte, abulie şi plictis în cealaltă, cu uluirea în faţa ispitei de neînvins, conştiinţa eşecului afectiv, agasările conjugale, acreala paternă şi stînjeneala filială (Victor Rebengiuc e de-a dreptul gigantic în nimicul ruginit pe care-l reprezintă), odată cu spulberarea confortului domestic şi surprizele provocatoare ale noului triumf.

Răstignit între două feminităţi complementare şi egal justificate, bărbatul este livrat, la început stuporii culpabile, apoi revoltei virile, dar şi apatiei resemnate, apoi iarăşi impulsurilor de frondă, perfect legitime fiind deopotrivă furia soţiei şi reticenţele iubitei, ca şi ezitările soţului, fervorile neojuvenile ale amantului ş.a.m.d.

Pentru că totul este indecidabil, hărţuitor şi amuţitor aici. Oricînd este trăit cu intensitate şi înverşunare hipnotică, adulterul reconfirmă definiţia hegeliană a tragicului: fiecare dintre forţele angajate în conflict are partea ei de dreptate. Or, ce este în chip frenetic magnetizant în miezul triunghiului Mirela Oprişor – Mimi Brănescu – Maria Popistaşu e tocmai egalitatea de şanse şi neşanse, de motivaţii, pretexte culpabilizante şi decizii bicefale. (Un triunghi pe care n-am cum să nu-l aplic mental pe situaţia lui Pavel Anicet, prins în hăţişurile dintre Una şi Ghighi, iubind