Am mai multe motive să nu-l laud pe Victor Ponta. Cel dintîi e uşurinţa cu care tratează, în continuare, frauda academică a unui doctorat obţinut prin plagiere masivă. Admit că, la acest capitol, nu e el singurul păcătos din ţară (ceea ce e foarte grav), dar nu pot trece peste faptul că, deocamdată, numai el e în poziţia de prim-ministru.

Mi s-ar fi părut potrivit să aibă curajul de a face amendă onorabilă, măcar renunţînd la titlul cu pricina. Un al doilea motiv pentru care aş păstra, faţă de dl. Ponta, o prudentă rezervă este comportamentul lui public, de o derutantă „flexibilitate”. Îi e mult prea uşor să spună azi inversul a ceea ce a spus ieri, să asume nonşalant poziţii contradictorii, probînd, astfel, o serioasă carenţă la rubricile „predictibilitate”, „consecvenţă”, „credibilitate” importante, cred, în viaţa politică. Nu-mi place nici stilul şugubăţ, devenit stereotipie, pe care îl adoptă mai tot timpul, ori de cîte ori iese pe scenă. Nu mă socotesc întru totul lipsit de umor, dar m-am cam săturat să fiu guvernat cu o inexplicabilă veselie, care merge de la zîmbetele lui Ion Iliescu pînă la hăhăitul lui Traian Băsescu, trecînd prin „poantele” incontinente ale lui Adrian Năstase. Nu pledez pentru solemnităţi ţanţoşe, dar nici nu cred că orice temă de dezbatere şi orice situaţie se poate rezolva prin cîteva glumiţe şmechere. Dar mai e ceva: în momentul de faţă, dacă cineva ca mine, calificat iremediabil drept „băsist”, îl laudă pe premier, s-ar putea să-i facă un rău. Iată încă un argument al „trădării” - se va spune. Le face pe plac duşmanilor, iar duşmanii, brusc, îl validează.

Cred, totuşi, că dacă ai „curajul” de a critica pe cineva pentru ce face greşit, trebuie să ai şi curajul de a-l lăuda, atunci cînd procedează cum trebuie. În definitiv, nimeni nu e condamnat să bată cîmpii toată viaţa, după cum nimeni nu trebuie transformat, definitiv, în s