În recenta sa carte, "Posteritatea absurdului" (Paideia, 2012), autorul Octavian Saiu, menţionează că teatrul lui Beckett este „un teatru al absurdului ontologic, nemângâiat de razele nici unei divinităţi”.

Prin absurd înţelegem, în general, ceva iraţional (ilogic), sau nerezonabil, ori ridicol (foolish, zic englezii). Am putea spune că „mângâierea divină” este doar unul din modurile în care raţionalitatea ne poate linişti; absurdă este însă absenţa oricărei formă de raţionalitate. Mai departe,dacă absurdul se generalizează, întrebarea este cum îl primim noi, oamenii, individual, sau ca societate.

Pe urmele lui Martin Esslin (The Theatre of the Absurd , 1961), şi pentru a-l omagia, Octavian Saiu acordă multă atenţie celor două reacţii la constatarea „absurdului ontologic”, anume existenţalismul şi teatrul absurd, ca şi diferenţelor dintre ele. Acestea privesc perioada de vârf a fiecărui curent în Occident, mai ales în Franţa - primul este activ mai ales în anii treizeci şi patruzeci[1], teatrul absurd începe în anii cincizeci - dar şi ideile lor şi modul de-a scrie. Existenţialiştii cultivă un umanism laic, chiar ateu, filozofic influenţat de Heidegger, şi politic de marxism, ori de anticolonialism.

Pentru Camus , Sisif este un persoanaj caracteristic: „Cine este omul absurd? Acela care, fără a nega eternitatea, nu face nimic pentru ea. Nu pentru că nu ar cunoaşte nostalgia; dar îi preferă propriul curaj şi propria judecată”. Coborând din nou de pe stânca pe care tocmai urcase o piatră uriaşă – inutil, căci ea se rostogoleşte imediat înapoi, cum îl pedepsiseră zeii - Sisif contemplă lumea şi ascultă „miile de voci uimite ale pămîntului ...Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. ... Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”[2].

Acelaşi stoicism caracterizează şi pe ceilalţi existenţialişti – la Malraux ades