M-am întâlnit de curând cu un cunoscut care m-a întrebat: “Eu dacă-s şomer cum pot să fac grevă? Pun întrebarea asta pentru că i-am văzut pe cei de la metrou că pot face grevă, eu de ce nu pot?”. După care a continuat: „Când lucram la un magazin, acum o lună, şi i-am zis patronului că fac greva foamei dacă nu-mi măreşte salariul, m-a dat afară. Şi am făcut în continuare greva foamei...”.
Dintr-o dată m-am trezit că duc mai departe şirul de întrebări: De ce nu intră şi sindicatele în sfera de monitorizare a Consiliului Concurenţei, mai ales că unele nici măcar nu se sfiesc să se intituleze “cartel”? Dar m-am oprit repede deoarece mi-am amintit că legiuitorul a fixat, în 1996, regula că piaţa muncii este exceptată de la aplicarea Legii concurenţei. E drept că timp de un sfert de secol (1890-1914), prima legislaţie antitrust din lume, respectiv din Statele Unite, a prevăzut implicit printre faptele anticoncurenţiale şi pe cele din sfera activităţilor sindicale; ulterior, printr-o reglementare din 14 octombrie 1914 şi anume The Clayton Antitrust Act, Congresul SUA a exceptat piaţa muncii de la aplicarea legislaţiei privind sancţionarea cartelurilor, motivaţia fiind că “munca unei fiinţe umane nu este o marfă şi nici un obiect de comerţ”.
Aşadar pentru că munca nu e o marfă precum cimentul sau benzina în jurul cărora se creează carteluri, Consiliul Concurenţei “nu are mandat” să acţioneze nici măcar atunci când vede clar cum contractele colective de muncă restrâng concurenţa cu şomerii. În schimb, Consiliul penalizează “breslele” – scheletul pe care s-a format mişcarea sindicală - pentru că restrâng accesul noilor intraţi pe piaţă şi impun tarife minime pentru prestaţii. Aproape că nu există profesie liberală care să nu fie reglementată şi reprezentată de o organizaţie sau o asociaţie profesională de la avocaţi, notari, arhitecţi, contabili autorizaţi şi e
