Un guvernator de bancă centrală, un re­dactor-şef de ziar economic, un vânzător la butic ar trebui să fie libe­rali în gândire şi-n comportament, fiind­că lucrează cu pieţe.

Pentru re­gle­mentator e suficient să adune cu­tumele pieţei într-un co­dex pentru ca aceasta să rămână func­ţională. Edi­torul se poate măr­gini să militeze pentru un mediu în care se face cu uşurinţă business, nu unul în care se majorează taxele, fiindcă asta duce, după cum remarca chiar Karl Marx, la dispariţia capita­lismului. Iar co­mer­ciantul n-are de ce să-i replice clientului care-i spune că nu-i mai cal­că prin prăvălie dacă nu-i aduce o anumită marfă cu: „Este op­ţiunea dvs.!”, ci să-i facă rost de ea.

În România, din nefericire, e exact pe dos. Băncile abundă de norme de se­curitate, îşi „cunosc” clienţii ce­rân­du-le actele la control şi când de­pun bani, şi când îşi plătesc telefonul, fără a le oferi însă produse elemen­tare. Nu ştiu dacă acest fapt e determinat de experienţa reglementatori­lor, dar cert este că, în lipsa produ­se­lor, normele de securitate nu prea au ce apăra. Acelaşi lucru se poate spune şi despre jurnaliştii financiari care cer statului să intervină asupra pie­ţe­lor care „greşesc”.

Chiar dacă ei soli­ci­tă implicit autorităţilor să le reducă nu­mărul de cititori. Iar la magazinele mici, dar cu acelaşi nume, unde „Este opţiunea dvs.!” se traduce prin „Nu-ţi convine, nu cumpăra, oricum avem poziţie dominantă”, eşti constrâns să achiziţionezi mărfurile la care s-au gândit ei că le-ar fi de folos să le vân­dă, nu cele de care ai tu nevoie. De fapt, acelaşi lucru se observă şi la bănci. N-am văzut să fie întrebaţi clien­ţii de ce servicii au nevoie. Ban­cherii ştiu mai bine decât utilizatorii ce-şi doresc, cu riscul de a nu se orien­ta spre client, luat ca individ, ci spre categorii de clienţi, ceea ce înseamnă mai puţină eficienţă şi flexibilitat