Locuri de muncă vor toţi romănii, dar să muncească prea puţini. Iar pe un salariu căt de mic se poate lua un credit oricăt de scump.
Locuri de muncă vor toţi romănii, dar să muncească prea puţini. Iar pe un salariu căt de mic se poate lua un credit oricăt de scump.
Inflaţia s-a aprins - ni se spune - de la secetă, salarii, curs şi petrol. Adică, resursele au devenit mai rare ori banii sunt prea mulţi? Răspunsul e acelaşi: mărfurile se scumpesc. Aşa se intămplă nu doar cu petrolul, grăul şi euro, ci şi cu forţa de muncă romănească. Oamenii care au plecat să lucreze in străinătate sunt mulţi, cei cu chef de muncă rămaşi in Romănia puţini.
Şi, cu toate că nimeni n-ar trebui să conteste această lege naturală, guvernatorul Băncii Naţionale arată cu degetul spre salarii şi spune: Dinamica alertă a căştigurilor salariale pune presiune pe inflaţie. Oare trăieşte pe altă lume? Nu, nicidecum. Pe de o parte, vedem manageri care strigă din răsputeri: Vrem ingineri şi strungari, şoferi şi brutari - , pe de altă parte, observăm ministere, comitete şi comiţii unde se calcă pe picioare forţa de muncă care lipseşte dincolo. Asta inseamnă că BNR nu e degeaba ingrijorată: fondul de salarii al ţării este supradimensionat şi in creştere exponenţială.
Deci, paradoxal, remediul pentru rezolvarea deficitului de lucrători este şomajul. Nu degeaba se numeşte regulatorul natural al veniturilor şi cheltuielilor. El este singurul care poate penaliza alocarea eronată a resurselor de muncă in societatea romănească. Alternativa, artificială, este majorarea taxelor şi impozitelor, pentru ca bugetarii să beneficieze de mai multe creşteri salariale anual. Hai să le punem in balanţă. Pe de o parte, putem injumătăţi numărul de birocraţi, putem reda pieţei lucrătorii care lipsesc şi putem reduce povara fiscală asupra celor care creează locuri
