„V-aţi făcut prieteni de cînd sînteţi aici?“ – i-am întrebat pe amicii mei din Canada, stînd pe terasa casei lor dintr-o suburbie liniştită şi privind veveriţele care traversau vesele pajiştea din faţa noastră. „Sigur că da, o mulţime“ – mi-au răspuns ei zîmbind mulţumiţi. În weekenduri, se adună cu toţii la un grătar – barbeque sau, mai pretenţios spus, garden party. Copiii se aleargă prin curte, ei stau de vorbă, cu o cutie de bere în mînă. Despre joburi, despre criza mondială, despre preţurile pieţei imobiliare, despre ultimele destinaţii de vacanţă. Femeile – despre copii, şcoli, grădiniţe şi, eventual, cosmetice şi spa-uri. Apoi, îşi văd fiecare de vieţile lor. Eventual se mai întîlnesc la o zi de naştere sau, dacă sînt într-adevăr intimi, se vizitează cu ocazia sărbătorilor. De fapt, n-are nici o importanţă faptul că lucrurile astea se petrec în Canada, pot fi la fel de bine şi în România (doar că, probabil, ar lipsi veveriţele). Totul are de-a face, de fapt, cu vîrsta… După 30 de ani, prietenia absolută este luată de pe soclul ei strălucitor şi aruncată într-o debara întunecoasă, laolaltă cu celelalte simboluri ale tinereţii zbuciumate: nopţile albe, iubirile fără speranţă, plecările la mare în miez de noapte. Nu pentru că n-ar mai avea farmec, ci pentru că pur şi simplu nu prea mai e timp pentru ele. Prieteniile devin, cumva, „conjuncturale“ şi se mulţumesc să satisfacă doar nevoia de socializare. Dacă îţi petreci cea mai mare parte a timpului la birou, vrînd-nevrînd, ajungi să te împrieteneşti cu cei cu care împarţi mai bine de opt ore pe zi acelaşi spaţiu şi aceleaşi probleme. Prietena cea mai bună din liceu este înlocuită de colega de birou, cu care îţi bîrfeşti şefii pe messenger şi cu care dezbaţi îndelung alegerea meniului de prînz. La o adică, dacă te acoperă cînd lipseşti de la şedinţă, îţi împarţi cu ea salata dietetică… Atunci cînd te hotărăşti