Nimic nu a alimentat mai tare şi mai pătimaş teoriile conspiraţioniste decât proiectul Noii Ordini Mondiale. A fost atribuit mai tuturor dictatorilor cu anvergură mondială, masonilor, Iluminaţilor, elitei bancherilor evrei…

I s-au găsit rădăcini în filozofii imperial sau post-imperiale. I s-au suprapus imagini diverse precum Organizaţia Naţiunilor Unite sau organizaţiile Bretton Woods (Banca Mondială şi FMI). S-a bănuit chiar că, după căderea Cortinei de Fier, Uniunea Europeană în conjuncţie cu NATO ar fi putut simboliza tipul de dominaţie globală ce avea să vină.

S-a spus că procesul de globalizare şi mondializarea relaţiilor în toate domeniile esenţiale ale dezvoltării societăţii avea să conducă în mod firesc la apariţia unei guvernanţe mondiale care să reprezinte o formulă de ordine într-un sistem haotic. Relitatea de acum? Asistăm la o atomizare a spaţiilor de putere tradiţionale, la o regionalizare a puterii combinată cu tentaţia din ce în ce mai accentuată de a forma noi coaliţii ad-hoc dominate în principal de un singur criteriu strategic: accesul şi controlul resurselor.

Logica politică şi militară de până acum se concentrase spre crearea, asigurarea şi protecţia accesului la resurse, colaborând în cele mai diverse şi nu întotdeauna foarte transparente formule cu guvernele locale. Se accepta şi că ele erau dictaturi sau regimuri totalitare post-tribale, puţin interesant atâta timp cât puteau să asigure controlul local. Numai că, odată cu creşterea nevoii de resurse, s-a mărit exponenţial şi gradul de instabilitate din ţările deţinătoare de resurse. Nu atacurile externe asupra zonelor respective s-au dovedit a fi problema esenţială, ci disoluţia autorităţii interne care a dus la conflicte din ce în ce mai serioase, de regulă bazate pe combinaţia sărăcie/disensiuni motivate etnic şi religios.

Ele s-au transformat sau ameninţă să se tran