Peste două săptămâni ne vom despărţi de anul 2013. Vom încheia probabil anul cu o creştere economică în jur de 2 la sută. Nu-i deloc rău, dar nici bine nu este. România are nevoie de un PIB mai mare. Şi, totodată, de o creştere economică sănătoasă. Ca să deschidem drum către acest ţel, încă din 2014, ar urma să fie îndeplinite mai multe condiţii, începând cu semnul egal nu pur şi simplu între salarii şi muncă, raport adeseori nesemnificativ, ci între salarii şi recunoaşterea muncii de către piaţă. Fără să uităm să căutăm răspunsul corect la o întrebare cardinală: de unde să iasă mai mult PIB dacă nu se va investi mai mult, dacă populaţia nu va cheltui mai mult şi dacă în companii cifrele de afaceri nu vor creşte?
De creşterea economică e legată soluţionarea cererii sociale. Dar este la fel de adevărată şi reciproca: înmulţirea problemelor sociale ar putea prelungi criza. Cât poate fi însă întinsă, la noi, plapuma protecţiei sociale? E clar că ne confruntăm cu condiţii de viaţă aflate la limita de jos, care impun un grad sporit de protecţie socială. Aici se formează însă un cerc vicios, fiindcă simptomele crizei, ce se mai fac resimţite, restrâng speranţa că ar putea fi multiplicate resursele necesare unei protecţii sociale adecvate. Oameni necăjiţi, îngrijoraţi de prelungirea crizei economice, sunt îndreptăţiţi să ceară măsuri cu efecte rapide. Şi iată-ne, astfel, în faţa unui paradox. Aici, în România, unde înainte de criză se impuneau măsuri de încetinire a cererii de consum, care devansase dramatic oferta internă de bunuri şi servicii, producând o explozie a importurilor, societatea românească se vede acum nevoită să stimuleze consumul. Dar cum: folosind în acest scop... deficitul bugetar? În niciun caz nu-i asta soluţia. Deficitul, atât cât va fi, redus la 2 la sută din PIB, nu poate avea decât o cale: creşterea investiţiilor publice.
@N
