Pe 15 octombrie, seara tirziu, mergeam cu trenul la Constanta. Era citeva zile inainte de lansarea cartilor lui Manolescu la Bucuresti si-i citeam volumul despre proza. In compartiment se mai afla o trupesa femeie, plina de energie, al sau slabut barbat si un neastimparat copil. Eu insemnam cu creionul pe carte pasajele „mai interesante“. Copilul se tot vira in sufletul meu sa-i dau „cheionu sa schie“. Femeia incerca sa-l potoleasca, barbatul rontaia un peste. Cade cartea jos. Ii vede titlul femeia. Intram in vorba. „Nu-i bun Manolescu asta“, imi dezvaluie ea. „Cum asa?“ „Mi-a spus fostu’ meu profesor da romana da la Navodari.“ „De ce?“ „Pai, zicea el, asta nu stie sa scrie, scrie numa’ despre altii.“
Nu se putea o mai buna alegorie a criticii literare, mi-am zis mai tirziu. Copilul voia sa scrie imitind gestul meu; eu nu eram insa scriitor, ci numai cititorul altcuiva, chiar daca ma pregateam sa scriu despre acesta. Tatal, absent, rontaia un peste, mama, implicata, ne-a avertizat, pe mine si implicit si pe copil, ca „a scrie despre altii“ nu este propriu-zis „a scrie“, asa cum Scoala, unde se citea si una si alta, o invatase. Intre noi, pe bancheta, se afla, alaturi de pestisori, cartea celui care scria despre altii si deci nu stia sa scrie, desi scrisul lui era admirat de mine si, prin mine, era jinduit de copil. Scrisul nu este scris decit daca este despre oameni, se invata la Navodari, dar eu insumi scriu aici despre un scriitor care a scris despre alti scriitori. De va citi aceste rinduri, vreodata, trupesa femeie va spune si despre mine ca nu stiu sa scriu, in acelasi fel, dupa ea, in care nici Manolescu nu stie sa scrie. Eu stiu insa ca el stie sa scrie, si inca intr-un fel in care eu nu stiu sa scriu, desi as fi dorit sa stiu, asa cum si copilul o dorea, desi nu stia ce dorea. Poate ca, odata, acest copil va scrie mai bine decit noi toti, in ciud
