Am tot auzit în ultima vreme, şi n-am putut să mă împotrivesc foarte tare, că românii nu au reuşit niciodată să aleagă un partid sau o coaliţie pentru ceea ce oferă ca proiect politic. De succes a fost întotdeauna celebrul "vot negativ", folosit ca pârghie pentru a scăpa de "ceilalţi", care ceilalţi ar fi păcătuit fie prin prostie, management defectuos, corupţie la greu, fie prin aroganţă. Ceea ce irită cel mai tare, şi am trăit-o pe propria piele în Parlament, este suficienţa în politică - despre suficienţa în societate în general chiar nu are sens să povestim acum, pentru că s-ar lăsa cu prea multe comentarii injurioase şi calomnioase şi nu vreau să stârnesc aşa ceva, taman acum, când s-au reincriminat insulta şi calomnia ca infracţiuni. Aroganţa politică este periculoasă pentru că este vecină bună a abuzului. Am vazut cum se poate vota de atâtea ori de cât este necesar pentru a fi nominalizată o anumită persoană. Cum se pot număra voturile în aşa fel încât să fie declarată adoptată o lege, deşi numărul celor din sală este departe de a fi cel necesar. Cum Opoziţiei îi era pur şi simplu închis microfonul şi i se refuza dreptul la dialog. Aroganţa în politică a fost argumentul suprem folosit de media şi alegători pentru înlăturarea regimurilor Năstase sau Boc. De unde provine ea? Poate fi dobandită odată cu privilegiile guvernării sau prin lipsa unui competitor serios. Preluarea guvernării de către USL, în plină criză economică şi cu foarte multe responsabilităţi reparatorii, este departe de a fi una generatoare de privilegii. În schimb, lipsa competitorului serios, care să iţi ţină toţi muşchii încălziţi, poate fi îngrijoratoare, iar vocea democrat-liberală este aproape inexistentă. Iar dacă te mai laudă şi preşedintele, devine de-a dreptul periculos, deşi este evident că Traian Băsescu încearcă să prindă doi iepuri dintr-o lovitură, să se agaţe de Guvernul Ponta