Trăim în plin capitalism democratic, târând după noi încruntătura severă a dictaturii.
În 1982, peste 350 de inşi, majoritatea intelectuali, şi-au pierdut locurile de muncă, acuzaţi că, prin participarea la conferinţele publice ale aşa-zisei „meditaţii transcendentale", au aderat la o sectă cu scopuri politice ascunse. Ceea ce fusese, în fapt, un steril, vag ridicol, experiment găzduit de Institutul de Psihologie (un experiment aprobat, de altfel, de înalte foruri de partid şi de stat, în ideea că se va obţine o miraculoasă creştere a productivităţii muncii) a fost clasat, nu se înţelege prea bine de ce, la rubrica „acţiuni subversive". S-a vorbit de neofascism, ba chiar de înaltă trădare.
Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, aceia dintre participanţi care erau membri de partid au fost daţi afară din partidul cu pricina şi celor mai mulţi li s-au oferit posturi de muncitori necalificaţi în diverse fabrici bucureştene. Au urmat o serie de procese măsluite, s-au scris memorii fără ecou, fiecare s-a descurcat cum a putut, până când, cu timpul, drama s-a stins, în stil românesc. Consecinţele ei funcţionează însă şi astăzi. Căci, de pildă, perioada de şomaj şi de cădere din drepturi la care au fost condamnaţi, în mod cu totul arbitrar, „transcendentalii" îi privează şi azi de recunoaşterea vechimii şi continuităţii necesare pentru o pensie normală. Firesc ar fi fost ca toate victimele acestui scandal să fie, după 1989, reabilitate juridic. N-a fost cazul. Pedepsiţii din 1982 sunt pedepsiţi în continuare şi la douăzeci de ani după ce sistemul care i-a pedepsit abuziv a fost înlăturat.
Dat fiind că o soluţie globală a litigiului n-a fost socotită utilă, câţiva dintre „reclamanţi" au declanşat acţiuni juridice individuale. Rezultatul e nul. Iar expresia judecătorească a respingerii acţiunii lor e amuţitoare. Li se spune, între altele, că ei nu au put
