Din clipa în care te hotărăşti să faci din politică o profesiune, amplitudinea libertăţii tale se reduce: nu mai poţi spune tot ce-ţi trece prin cap.
Cred că ultimii români care au intrat în Partidul Comunist din convingere au fost cei păcăliţi de comportamentul lui Ceauşescu din 1968. Trupele pactului de la Varşovia ocupaseră Cehoslovacia, iar România decisese să stea deoparte. Ceauşescu dădea satisfacţie rusofobiei autohtone şi îşi făcea, astfel, un portret de disident al sistemului. După 1970, aderenţa la PCR nu mai putea fi decât efectul unui calcul interesat: te supuneai, fără entuziasm, mecanicii rutiniere a promovării profesionale.
Îţi „aranjai" dosarul. În mod paradoxal, această afiliere inerţială nu angaja în mod decisiv libertatea interioară, decât dacă voiai să faci o carieră de partid, să joci un rol în „lupta ideologică". Altfel, nu aveai de plătit decât preţul - deloc neglijabil, e drept - al duplicităţii.
Nu vreau să insinuez că, după 1989, toţi membrii noilor partide s-au înregimentat din convingere. Dar e cert că destul de mulţi au trăit, cel puţin la început, euforia dreptului de a opta şi că adeziunile lor au implicat un anumit coeficient de autenticitate. Şi tocmai pentru că alegerea a putut fi neîngrădită, a intrat masiv în joc tema libertăţii interioare. Se punea dintr-odată întrebarea cât de departe trebuie să meargă disciplina de partid şi câtă personalitate specifică îşi poate permite „soldatul" unei formaţiuni politice date?
Evident, din clipa în care te hotărăşti să faci din politică o profesiune, amplitudinea libertăţii tale se reduce: nu mai poţi spune tot ce-ţi trece prin cap, nu prea mai poţi să fii de acord cu adversarii, nu prea mai poţi să amendezi „cu obiectivitate" partidul din care faci parte, sau trebuie să o faci precaut, „în familie", adoptând în rest păsăreasca vorbirii obscure, vagi sau vide. Devii „ele
