Bashar al-Assad se îndreaptă cu tancurile împotriva propriului popor. Din 17 februarie, când au început protestele în Siria, numărul morţilor a trecut de 500. După masacrul din Daraa, sâmbătă armata a intrat şi în oraşul Baniyas. Situaţia pare a fi chiar mai gravă decât cea din Libia în momentul în care coaliţia internaţională, cu Sarkozy în frunte, a pornit harmattanul. Întrunit la sfârşitul lunii trecute, Consiliul de Securitate al ONU n-a putut ajunge la un compromis. Împotriva intervenţiei în Siria s-au opus vehement Rusia şi China. Dar nici Statele Unite nu sunt foarte convinse că ar trebui întreprins ceva concret, în afara unor sancţiuni nominale. Liga Araba, atât de vocală în cazul Libiei, tace înţelept. Ba şi-a amânat o reuniune până în 2012, ca să nu fie nevoită să se pronunţe.
Se poate vorbi despre o dublă măsură în cazul Libiei şi al Siriei? Se poate.
Dacă Libia nici nu mai contează şi n-a contat niciodată în ecuaţia mondială a puterii, Siria are o poziţie geostrategică care paralizează orice demers. Bashar al- Assad şi familia sunt liberi, deci, să întreprindă tot ce doresc. Dacă preşedintele ar da drumul, la limită, unor reforme economice (bine controlate), reformele politice pe care le cer protestatarii nu vor fi întreprinse niciodată.
Comentatorii arabi din Orientul Mijlociu se întreabă cine conduce, de fapt, Siria, şi dacă preşedintele nu e cumva ostatecul Mukhabaratului (Poliţiei Secrete) şi al Armatei. E greu de înghiţit această speculaţie, chiar dacă dictatorul Bashar al-Assad este unul atipic. Pregătit să devină medic oftalmolog şi nevoit, din pricina morţii fratelui său, să preia frâiele puterii, preşedintele sirian a fost mereu purtătorul de cuvânt al voinţei ferme a familiei. Până nu demult, "creierul politicii siriene" (cum o caracteriza Al-Jazeera) era Farmacista, puternica sa soră, B
