Şi abia plecă şi Herta... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!...
Dar de ce s-au alertat oare atît de mult oştenii de elită ai patriei? Ce i-a pus pe picior de război pe unii dintre cei mai respectabili fii ai neamului?
De mă voi întoarce, pre mulţi îi voi răspopi şi eu – a părut a fi, într-un fel, avertismentul Hertei Müller. Resentimente, poliţe de plătit? Probabil şi asta, există un registru al omenescului pe care artisticul nu-l poate elimina transfigurîndu-l. Or, la lipsa de solidaritate de care a avut parte în comunism şi după, a răspunde cu un mesaj de solidaritate festivă cu poporul român şi brava sa armată anticomunistă ar fi fost mai degrabă grotesc decît angelic. Mesajul de la Ateneul Român s-a rezumat însă la a nega existenţa unei astfel de „armate“: în România nu a existat rezistenţă anticomunistă! Veni, vidi, dixit. Sec, fără menajamente şi fără nuanţe. La întrebarea pusă cu sufletul la gură „a fost sau n-a fost?“, Herta Müller a privit în globul de cristal al vieţii ei – şi a noastre – şi a răspuns ca un soi de Pitie cartesiană: n-a fost! Punct. Cum, Herta, chiar aşa? – s-au revoltat rapid unii şi alţii. Mai uită-te o dată, ce naiba, că doar sîntem intelectuali cu toţii! Nu mă vezi şi pe mine, acolo, în colţul ăla învolburat al globului tău de cristal, nu vezi cum rezistam, nu chiar eroic, dar totuşi... Cum poţi să spui aşa, simplist, că nu a existat rezistenţă anticomunistă în România? E adevărat, masele au fost îndobitocite, dar am fost cîţiva care, totuşi... mă rog... mă-nţelegi matale...
Simplist? Da, poate despre asta e vorba mai în profunzime. Dar în ceea ce priveşte rezistenţa anti-comunistă, răspunsul este doar simplu, nu simplist: chiar n-a fost! Au fost însă, ce-i drept, multe şi diverse alte forme de poziţionare, diferite moduri de a trăi socialismul cu un maxim de demnitate posibilă, care şi ele fac parte din istoria acelo
