Sondajele de opinie, cele de ultimă oră, scot în relief faptul că populaţia ţării noastre se teme de inflaţie mai mult decât de şomaj. A devenit obsesivă această frică de creşterea generalizată a preţurilor şi tarifelor. Motivul este cât se poate de firesc: inflaţia face încă ravagii în societate, descurajează consumatorii, ucide procese de producţie şi loveşte în stimulentele muncii. Dacă şomajul loveşte doar un segment al populaţiei, inflaţia loveşte întreaga populaţie.

Iată însă că ţările dezvoltate, care fac acum eforturi să iasă din recesiune, sunt preocupate de un alt tip de raport creştere economică-inflaţie. Fiindcă, spre deosebire de noi, în multe dintre ţările dezvoltate produsul intern brut urcă în timp ce creşterea preţurilor pierde necontenit din altitudine. Aşa că o dezbatere despre ancorele inflaţioniste capătă nuanţe şi aspecte multiple. Şi cum actuală este acolo frica de deflaţie, nu de inflaţie, importante încep să fie nu atât ancorele, cât pompele în stare să imprime preţurilor un pic de avânt.

Revin la necazurile noastre. România, cu o inflaţie în octombrie 2010 faţă de octombrie 2009 de 7,88 la sută, are cea mai mare creştere de preţuri din Uniunea Europeană. A cui e vina? E limpede că inflaţia noastră nu are, în primul rând, cauze monetare. Dacă ar avea în principal cauze monetare, atunci Banca Naţională ar putea ataca în forţă inflaţia, scăpându-ne de acest flagel. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Inflaţia are cu deosebire cauze structurale, "ascunse" în economia reală. Se înşiră, aici, veniturile încă rupte de productivitate. Şi, desigur, costurile nerecunoscute de piaţă, pe care companiile (mai cu seamă cele de stat) încearcă să le acopere cu preţuri în urcare. Plus creşterea cu cinci puncte procentuale a taxei pe valoarea adăugată.

Mai avem de furcă şi cu o componentă emoţională a inflaţiei.