Analistul Florin Cîţu observa recent că FMI cere Ungariei să nu ştirbească independenţa băncii centrale, să ofere mai multă credibilitate Consiliului Fiscal, să adopte o politică fiscală strictă cu cheltuieli reduse, să stopeze legile şi politicile economice implementate prin ordonanţă de urgenţă şi să introducă instituţia falimentului personal.
Niciuna dintre cerinţe nu are legătură cu obiective macroeconomice aşa cum se întâmplă în România. Fiindcă vecinii din Vest stau mai bine decât noi la acest capitol. Unde greşeşte Ungaria e că încearcă să introducă prea mult stat în economie şi o face prin adoptarea de legi.
Cerinţele FMI pot fi foarte bine formulate şi pentru România. Numai că noi ştim să ne folosim de stat fără să creăm legi. Ştim cum să ciuntim independenţa băncii centrale fără ca investitorii străini să priceapă. Să subordonăm Consiliul Fiscal fără să fie evident. Să manipulăm opinia publică cu un deficit mic în spatele căruia cresc cheltuielile publice în fiecare an.
Deşi indicatorii Ungariei arată mai bine, investitorii par mai neliniştiţi pentru că Budapesta plăteşte preţul propriei transparenţe în timp ce Bucureştiul se foloseşte de principiul mafiot: ceea ce investitorii străini nu ştiu, nu-i poate răni.
Dar apropo de viziunea importată din regimul comunist potrivit căreia stăpânul nu este „clientul nostru”, ci politicianul. Optica respectivă răzbate inclusiv din felul în care s-a împrumutat România. De pildă, în loc să ceară bani pieţei sau să privatizeze la momentul oportun, Guvernul a preferat un acord cu FMI şi UE. E drept că împrumuturile de pe piaţa de capital erau mai scumpe, însă trebuia plătit doar preţul banilor. La un acord cu FMI costurile-s mai mici, dar se impun şi alte condiţionalităţi în afara dobânzilor, moştenite în general de ţară, nu de guvernul care le negociază.
De fapt, de-a lungu
