Analiştii cu pretenţii au trecut în revistă preţul mondial al mărfurilor şi le-a ieşit că populaţia în creştere şi diversificarea consumului la indieni şi chinezi pun presiune pe preţul produselor de bază. Ce au uitat ei să ia în calcul sunt banii de hârtie puşi în circulaţie de bănci. Le amintim că în trei decenii activele financiare internaţionale au crescut cu 1.000%, iar PIB-ul mondial s-a mărit cu doar 250%. În anii ’80, cele două mărimi erau egale, acum respectivele active sunt de trei ori mai mari decât PIB-ul. Deci iarăşi ne întrebăm: Mărfurile au devenit mai scumpe sau banii sunt prea mulţi (şi deci prea ieftini)?

E prudent să lăsăm această chestiune la stadiul de controversă. Într-adevăr, producerea biocombustibililor – stimulată prin subvenţii guvernamentale – a plafonat oferta de alimente, în condiţiile unei populaţii şi ale unei cereri în creştere. Dar, colac peste pupăză, Statele Unite au majorat producţia de monedă, ex­portând inflaţie în toată lumea. Chiar şi în ţările în care băncile centrale n-au avut politici monetare expansio­niste, simplul fapt că au emis monedă locală, în contrapartida dolarilor „uşori” intraţi în urma schimburilor comerciale şi a fluxurilor financiare, tot a generat un surplus de bani. Iar cu această ocazie merită aduse din nou în discuţie spusele lui Milton Friedman, care considera că inflaţia este oriunde şi oricând un fenomen monetar, sau postulatul lui Ludwig von Mises: „Guvernul numeşte inflaţie inevitabilul efect al acesteia, anume creşterea preţurilor, trecând sub tăcere faptul că această creştere se datorează chiar sporirii artificiale a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie”.

Dar despre aceste lucruri am mai scris în urmă cu doi ani şi jumătate, când spuneam că băncile şi fondurile de investiţii vor trece în număr mare de la finanţarea activelor la creditarea sec­toarelor productive şi a co­mer­ţu­lui.