Pînă la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pînă la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se văd coastele ca la o radiografie. După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraş. În adolescenţă, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrăşat. Oricum, foarte devreme, am devenit un melancolic căutător de diete.

Medicii mă dojenesc, legînd toate neajunsurile mele organice de o siluetă scăpată de sub control, iar amicii ştiu că, dacă vor să-mi facă un compliment, trebuie să-mi spună des: „Ai mai slăbit!” În sfîrşit, cei care mă detestă nu ezită să-mi ia peste picior conturul, aşa încît să rezulte că mă îndop zi şi noapte, că fac orice pentru o sarma, că sunt urît, greţos, porc păros, înecat în valuri de grăsime etc. Fiecare, după anvergura urii şi imaginaţiei proprii.

Să ne înţelegem: nu sunt uşă de biserică. Sunt pofticios şi, eventual, lacom. Nu reuşesc să mă feresc, întotdeauna, de oarecari excese. Dar mă străduiesc. Rîndurile de faţă nu vor să fie însă o confesiune lăcrămoasă despre eforturile şi eşecurile mele alimentare. Ci consemnarea unei crescînde perplexităţi.

Urmăresc de mult, cu atenţie, „bibliografia” nutriţioniştilor profesionişti şi, pe urmele cetăţeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb şi eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”

Ani de-a rîndul, mi s-a spus să prefer carne de vită. E plină de proteine, dar fără multe grăsimi, are necesarul de vitamina B, e, deci, energizantă şi ajută în cura de slăbire. „Duşmanul” prin excelenţă e porcul. Apoi, cohorte întregi de cercetători mi-au atras atenţia că s-a stabilit, pe baze experimentale, cît de periculoasă e carnea roşie. Predispune la boli cardio-vasculare, la deces prematur, în variantele cancer de colon şi infarct. În plus, conţine prea mult fier şi neaşteptat de multe „g