Cata taina ascunde privirea unui cal. Privire mangaietor de blanda atunci cand sta cuminte, gata oricand sa puna freamat pe nari de bucuria mainii stapanului mangaindu-i coama sau privire arzanda in timpul galopului cand topeste distantele pe copite. De altfel, poetul Adrian Paunescu lega setea de libertate, setea de independenta de imaginea cailor liberi fara sa.

Armasarul, inghitind departarile fara frau si fara sa, este pana la urma bucuria oricarei fiinte de a se bucura de libertate. Calul este poate unul dintre cei mai loiali prieteni ai omului, alaturi de caine. Catelul isi daruieste neconditionat dragostea omului, o daruieste fara sa o lege de un coltuc de paine sau o coaja de salam. La fel si calul, faptura eleganta, care e gata la orice ora din noapte sau zi sa-si faca slujba, usurand lucrarea omului. O tulburatoare poveste despre cai mi-a istorisit-o indragitul artist Mihai Constantinescu. De altfel, un suflet bun si iubitor de animale. Mihai Constantinescu este cel care a cantat cu talent si a compus miscatorul slagar "Iubiti si cainii vagabonzi". Dar iata povestea cu calul batran.

ZIUA. In studentia lui, Mihai Constantinescu, sportiv talentat, a facut si calarie. Pe vremea aceea, pe malul stang al Dambovitei, in dreptul Podului Cotroceni, se afla un mic hipodrom unde se desfasurau intreceri de obstacol. Mihai Constantinescu a trebuit sa-si aleaga un cal pentru a participa peste doua-trei luni la acel concurs de calarie cu obstacol. Nu si-a ales un cal tanar si in forma, inima i-a dat ghes sa-si aleaga un cal batran, de curand scos la pensie. Deja de doua-trei saptamani era folosit batranul cal la caratul balegarului si gunoaielor. Intr-o dimineata, trecand pe langa el, Mihai Constantinescu i-a vazut in ochi tristetea ca acum nu mai alearga, nu mai sare peste obstacole si cara un biet gunoi in ladite. I s-a facut mila lui Constantinescu de calu