Deunăzi, dl. Ion Iliescu deplîngea faptul că am intrat, după Revoluţie, într-o lume în care nimeni nu mai are certitudini. Din context, rezulta că, pentru Domnia Sa, „certitudinile” înseamnă strictul necesar al subzistenţei: locuri de muncă şi venituri sigure.

În acest caz, trebuie să admintem că în topul certitudinilor se află puşcăriaşii: ştiu cu exactitate cînd se vor culca şi cînd se vor scula, cînd se va stinge lumina, cînd se vor spăla, cînd vor fi scoşi la muncă, cînd vor primi cele trei mese ale zilei, în ce condiţii vor primi pachete şi scrisori etc. Dl. Iliescu ar fi trebuit, poate, să se refere şi la „certitudini” ceva mai diafane, dar esenţiale. De pildă certitudinea – cîştigată după decembrie 1989 - că, dacă nu sunt mulţumit cu cei care conduc ţara, nu voi fi obligat să spun ca sunt mulţumit şi nici nu voi fi în pericol de arestare. Nu e chiar de ici de acolo. Ca să nu mai spun că există certitudini insuficiente existenţial, după cum există incertitudini fertile, stimulatoare. Dar să nu umblăm la subtilităţi. Fapt e că patru milioane şi jumătate de români (adică mai mult de o cincime din electorat) au dovedit, la ultimile alegeri, că, cel puţin în materie de guvernare, au certitudini: ştiu, pertinamente, că USL e mult mai bun decît toate celelalte formaţiuni şi alianţe politice. În schimb, cei aleşi, nu par să ştie la fel de bine de cine au nevoie pentru a guverna cumsecade, pentru a satisface, mă-nţelegi, aşteptările electoratului. Dacă te iei după portretele unora dintre miniştri şi ale unora dintre parlamentarii cîştigători, rişti, vorba lui nenea Iancu, să-ţi pierzi uzul raţiunii. Mai ales dacă-i compari cu cei excluşi.

Să luăm cîteva exemple. Partidul Naţional Liberal crede - de fapt pare să ştie cu certitudine - că are mai multă nevoie de Gigi Becali, decît de Adriana Săftoiu. Aş înţelege mai curînd să ezite între Gigi Becali şi Crin Ant