"Stalin a modernizat Rusia. În 1918 era o ţară care ara cu pluguri de lemn, iar în 1954 devenise a doua putere mondială." Se spune că vorbele îi aparţin pragmaticului Churchill.

Adevărat sau nu, cu ce preţ, se poate discuta. Cert este că foamea de dezvoltare rapidă, de industrializare, de recuperare a decalajelor - uneori cu preţul unor suferinţe extreme - este motorul social şi politic în toată lumea de la inventarea motorului cu abur încoace, adică de când a apărut ideea că o societate poate avansa şi recupera decalaje prin schimbări tehnologice, creşteri de productivitate sau sisteme politice.

Cât de mult au recuperat faţă de avansul ţărilor occidentale ţările din Europa de Est? Când va fi şi la noi ca «la ei»? La 20 de ani de la căderea cortinei de fier încearcă să răspundă acestor aparente veşnic întrebări de tip estic nu numai oamenii politici presaţi de electorat, ci şi instituţii financiare internaţionale precum FMI, Banca Mondială sau BERD, care au responsabilitatea de a fi propus noile modele de parcurs.

Modelul de dezvoltare în anii '70-'80 a ţărilor aflate într-o veşnică recuperare, deci fostele lumi a doua (de dincoace de cortina de fier) şi a treia (Africa, America Latină şi restul nealiniaţilor) a fost prin credite externe. Ţările împrumutau de la cei care aveau şi atunci bani, adică de la lumea "întâi", şi investeau în hidrocentrale, în orezării, în fabrici de ciment. Aşa a fost calea atunci. Numai că în anii '80, odată cu criza petrolului, când preţul ţiţeiului a crescut de la 3 la 12 dolari barilul, debitorii s-au sufocat. Fie orezăriile nu au fost bine administrate, fie hidrocentralele au fost prea scumpe - nu au mai putut face faţă datoriilor externe, au declarat default şi au cerut restructurarea.

În acei ani, aşa-numitul Club de la Paris, reuniunea ţărilor creditoare unde se discuta restructurarea datoriilor, era pomenit