Ne despărţim de 2010: al doilea an consecutiv de creştere economică negativă; al doilea an de reaprindere a inflaţiei; şi al nu ştiu câtelea an în care ne-am lovit, în economie, de ineficienţă, de productivitate anemică, de arierate şi de pierderi. Sintetizând, pot spune că încheiem un an în care necazurile s-au înmulţit: recesiune, şomaj, lefuri tăiate, prime suspendate, TVA suplimentat cu 5 procente, credite tot mai greu de obţinut. Şi o speranţă spulberată: că am putea folosi criza pentru a grăbi reformele structurale. N-am folosit-o.

Acum, timpul de muncă pentru 2010 a cam expirat. În contul anului pe care îl încheiem nu mai e nimic de înregistrat: nici valoare adăugată, nici reduceri de pierderi ori de deficite. Urmează Crăciunul, apoi Anul Nou şi, mai departe, la începutul lui 2011, Sfântul Ion. Timp de petrecere. Aşa-i tradiţia, aşa e în firea lucrurilor. Poate că însă, privind înapoi, la anul ce trece, şi privind înainte, la anul ce vine, ne vom face timp şi pentru a reflecta la ce n-am făcut şi la ce avem de făcut. Restructurările care n-au fost făcute ne-ar fi putut aduce performanţe certe, începând cu reducerea substanţială a deficitului public, a inflaţiei şi şomajului, dar ajungând la creşterea productivităţii şi a eficienţei, la disciplină contractuală, fiscală şi salarială.

Am văzut: problema e grea. Dar va fi tot mai grea dacă vor interveni alte amânări. Vremea pentru o succesiune firească a etapelor restructurării s-a epuizat. România are nevoie, acum, de mecanisme de piaţă specifice unor acţiuni în forţă, care să blocheze motoarele neperformante din economia noastră şi, în acelaşi timp, să mobilizeze resursele de care dispunem pentru a asigura buna funcţionare a motoarelor performante. Numai aşa va fi asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să ducă la un raport normal între câştigurile şi pierderile din economie, desig