Pe Daniel Barbu l-am avut student la secţia de Istoria şi Teoria Artei a facultăţii de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Trebuie să spun că era un student strălucit. Cultivat, matur, harnic şi, pe deasupra, om credincios. (Asuma, la vremea aceea, ortodoxia, pînă la mici ticuri verbale: nu spunea „tradiţie”, spunea „predanie”. Ulterior a trecut la catolicism nu ştiu cu ce urmări…).

Cînd, în 1990, am ajuns la Ministerul Culturii şi s-a pus problema să găsim noi directori pentru instituţiile importante ale sistemului, numele lui Daniel Barbu mi-a venit imediat în minte pentru conducerea Editurii Meridiane, specializată în publicaţii de artă. Era foarte tînăr şi încă necunoscut, astfel încît nu mi-a fost uşor să-l impun ca director. Şi cei din guvern şi alţii mă întrebau, contrariaţi, de unde l-am scos. Iar eu puneam, mereu, aceeaşi placă encomiastică: e un tînăr remarcabil, tocmai bun să preia, cu energie proaspătă, o editură de profil, într-o lume post-revoluţionară. În cele din urmă, dl. Barbu a fost instalat în funcţie.

La cîteva săptămîni după acest „succes”, mi-a cerut o întrevedere: voia să fiu de acord cu concedierea tuturor celor care lucrau, de ani buni, în redacţia Meridianelor. I-am explicat că, în principiu, directorii pe care îi numesc au mînă liberă în interiorul „întreprinderii” lor. Dar că mi-e greu să înţeleg o asemenea decizie radicală. Dacă e vorba de un caz-două de incapacitate sau indisciplină, putem discuta, dar o redacţie întreagă? Întîmplător, lucrasem, înainte de 1989, cu membrii acelei redacţii, profesionişti eficienţi şi cumsecade, fără „derapaje politice” incriminabile. „Mai gîndeşte-te!” – am spus în încheiere, „dar te previn că ideea ta nu se susţine”. N-a trecut, cred, nicio săptămînă, cînd am primit un telefon de la şeful meu de atunci, dl. Petre Roman, care m-a întrebat, încă o dată, cine e, în definitiv, aces