În pofida unor opinii potrivit cărora arta teatrului ar fi intrat într-o etapă post-regizorală, o privire, oricât de superficială asupra a ceea ce s-a întâmplat în instituţiile de spectacol româneşti în anul 2012, demonstrează că însemnele personalităţii directorului de scenă sunt dintre cele mai prezente.

Fie şi numai detaliul că Opera din Iaşi a interesat pe neaşteptate teatrokratia românească în momentul în care Andrei Şerban a montat acolo, pe lângă Indiile Galante, un spectacol cu Troienele înseamnă un argument în sprijinul ideii afirmate mai sus.

Desigur, nu întotdeauna regizorocraţia, cum inspirat o numea cândva regretatul om de teatru complex care a fost Dumitru Solomon (nu numai dramaturg, ci şi eseist, ca şi creator de reviste de specialitate, publicaţii în care era o mândrie să fii invitat să scrii şi să te formezi), e benefică.

Atunci când un regizor mare, puternic nu intră în conjuncţie cu un director de teatru autentic, e foarte posibil ca spectacolul bun, mare, important pe care îl înscenează el acolo să fie pur şi simplu asfixiat de submediocritatea înconjurătoare.

Ori să fie catalogat doar drept un simplu accident de parcurs. Ceva ce dovedeşte că, în realitate, Teatrul care l-a produs nu are un proiect limpede şi că regizorul cu nume ce a montat acolo e privit numai şi numai ca un trofeu cu care se împăunează un director ori ca o fiinţă folositoare ce acoperă eşecuri anterioare şi viitoare, asigurând fraudulos prelungiri de contracte manageriale.

Am întotdeauna semne de întrebare despre cât de competitivă, de performantă e, în realitate, o anume instituţie de spectacole atunci când regizorul mare, poftit cu mari eforturi să monteze ceva, orice, acolo, mă-nţelegi, dumneata, numai să vii!, are nevoie, spre a-şi duce la capăt proiectul, de un număr considerabil de colaboratori.

Cred în regizorul care, după modelul Liv