Într-un top al celor mai importanţi indicatori care măsoară economia românească, datoria externă este de departe pe locul întâi. Nici salariul mediu pe economie, nici exporturile per capita, nici gradul de urbanizare, nici speranţa de viaţă şi nici numărul de nou-născuţi nu au încărcătura totală, de-a dreptul dramatică, pe care o are datoria externă.

Datoria unei ţări faţă de exterior înseamnă determinarea ţării, prinderea sa în chingi, înseamnă, de la un moment dat încolo, că degeaba eşti suveran dacă spaţiul tău de manevră este îngustat de ratele care apasă în fiecare zi şi care îţi mănâncă din valoarea adăugată.

România ca ţară, nu ca stat, a depăşit în premieră 100 de miliarde de euro datorie externă, ceea ce înseamnă că pe fiecare locuitor al României, în ipoteza în care mai suntem 20 de milioane, apasă o datorie externă de 5.000 de euro. Nici nu mai contează că jumătate din economia românească nu este bancarizată, evoluând într-un spaţiu rural protejat pe de-o parte de poluare, dar pe de altă parte rupt de civilizaţia spălatului pe dinţi şi a cardului bancar.

Două milioane de români datori la bănci în euro, dolari sau franci elveţieni se trezesc dimineaţa uitându-se la curs, iar la fel fac cei 400.000 de proprietari de firme din România care vrând-nevrând au facturi în euro de la clienţi, pentru că aşa s-a încetăţenit aici în ultimii 23 de ani, ca oamenii şi companiile să nu aibă încredere în moneda locală şi să factureze şi un ou în euro.

Un singur ban creştere pentru cursul leu/euro înseamnă că datoria aceasta uriaşă de 100 mld. euro de pe capul firmelor şi băncilor româneşti, care în lei înseamnă azi 434,2 mld. lei, va însemna mâine 435,2 mld. lei, deci povara în lei creşte cu un miliard de lei, adică în total aproape 250 de milioane de euro.

Datoria externă este terifiantă nu pentru că e mare relativ la produsul intern br