Regizorul

S-a afirmat adesea ca numeroasele rasturnari spectaculoase ale scandalului „Biletelul” au dus la o „criza politica majora”. Nu este adevarat: el este numai un „spectacol criza” rescris dupa O scrisoare pierduta, marele succes al anului 1884, chiar de Nenea Iancu. Nemuritor, regizorul din umbra al oricarei politici romanesti s-a intors de la Berlin, plictisit de rigorismul nemtesc, si s-a gandit ca nu-i trebuie decat sa modifice cateva personaje si sa retranscrie in termeni de afaceri vechiul biletel de amor ca sa-i iasa o comédie de pomina la „Iunion”. Si i-a iesit atat de bine ca ne cerem acolo seara de seara, mai dihai decat Zita.

Biletele pierdute si regasite

Tipatescu, costumat in Tariceanu, nu-i trimite o scrisoare lui Zoe, ci lui Basescu, dar acesta o „pierde” cam la fel ca tanara femeie pe cea a lui Fanica: vorba acestuia, „atata neglijenta nu se pomeneste nici intr-o piesa de teatru”. Pe cetateanul turmentat il cheama acum Elena Udrea si ea intercepteaza biletelul la serviciu, deh, nu pe strada (curios, nici acum, nici la Caragiale, nu se sufla un cuvant despre fidelul curier care il duce initial la destinatar, spre bucuria „cocoselului”, cum semneaza Tipatescu!). Urmeaza a doua „pierdere”: cetateanul este suplimentar turmentat, si apoi furat, de Catavencu, Udrea face publica scrisoarea in mass-media. Acest al doilea interceptor, mass-media si Catavencu, director de ziar si el, isi asuma voluntar, desi din motive diferite - sa zicem cognitive versus personale - rolul detonatorului public. Diferenta de motiv este si una de rol: pe cand la Caragiale instiga la conflict al doilea interceptor, Catavencu, dornic sa ajunga diputat si „nimic altceva”, la noi o face Udrea sau chiar adrisantul insusi. Oricum, televiziunile cer la unison, si foarte tare, „biletelul”, in timp ce Catavencu anunta publicarea lui a doua zi in zia