Amplele manifestaţii ale protestatarilor occidentali nu m-au convins niciodată. Or fi de bună credinţă, dar se dizolvă adesea în harţă juvenilă şi spectacol.

Un articol publicat de Adam Soboczynski săptămâna trecută în „Die Zeit" constată revenirea în actualitate a modei anilor '80, dar şi a unei anumite atitudini „civice" care părea să-şi fi pierdut între timp puterea de seducţie. E vorba de o reideologizare a moralei publice, pe baza câtorva clişee „luminate", în numele cărora „cetăţeanul" controlează balanţa eticului împotriva clasei conducătoare. Adoptând (cum spune Koselleck despre justiţiarii Luminilor) „o aparenţă de neutralitate", retorii societăţii civile cad, nu odată, în ipocrizie pioasă, preocupaţi să-şi facă portretul unor cenzori „idealişti" în luptă cu politica „murdară" a celor de la putere. În Germania şi, în general, în lumea occidentală, temele recurente ale acestei „curăţenii" ofensive sunt: un „nu" hotărât (scris pe tricouri sau pe cărucioarele de copii) când se vorbeşte despre centrale nucleare, demonstraţii antirăzboinice ori de câte ori apare perspectiva trimiterii de trupe în afara graniţei, liste de semnături împotriva abuzurilor din Nairobi, semnalarea decăderii societăţii capitaliste prin proteste ferme faţă de consumism, cosmetică (nevroză a împodobirii de sine), „poziţia misionarului" (simptom al asupririi femeilor de către bărbaţi) şi totalitarismul heterosexual. De curând, Angela Merkel a scandalizat nenumăraţi „oameni de bine" declarând că „se bucură" de uciderea lui Osama bin Laden. Cum să te bucuri de uciderea unui om? Brusc, exponenţii societăţii secularizate invocă iertarea creştină şi judecata lui Dumnezeu. „OK, să admitem că marele terorist trebuia pedepsit, dar ar fi bine să o facem cu un pic de conştiinţă vinovată!"

Nu contest legitimitatea niciuneia dintre temele de mai sus. E bine ca „opinia publică" să fie