Parlamentul a votat din greşeală un TVA de 5% – ziarele, 21 octombrie a.c.
Cu un oarecare regret trebuie să vă spun că rareori m-am plictisit atît de crunt precum mi-a fost dat să mă plictisesc în Senatul României. Nu insinuez că a fost vina (alt)cuiva. Dacă interesează, mai spun că acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai candidat în 2008 – şi n-am remuşcarea că ţara ar fi pierdut ceva. Pe rarii senatori care vor citi aceste rînduri îi rog să nu se supere – ci doar să mă înţeleagă (şi să-şi aducă aminte că, prin 2004-2006, nici măcar nu era Internet în băncile senatoriale, ca azi!). Aşadar, mă plictiseam – şi, în acelaşi timp, trăiam un sentiment ambiguu: pe de-o parte mă miram eu însumi de acest plictis (pentru că nu-s o persoană care să se plictisească uşor – găsesc, de regulă, lesne ceva de făcut), iar pe de altă parte chiar îmi părea rău că mă plictisesc (motivul fiind acela că, iniţial, fusesem mîndru că am ajuns în Senat). Pentru mintea mea de profesor de Istorie, Senatul era un ceva care venea din Roma antică, via România interbelică. Nu ştiu de unde o fi venit Senatul în care am intrat eu, dar nu prea semăna cu cel din mintea-mi. Nici nu spun că el era de vină – ci poate doar aşteptările mele fuseseră deplasate.
Împotriva acelui plictis am abordat toate strategiile posibile. Am citit ziare şi reviste, am scris pe laptop, am căscat, am vorbit cu vecinii (locul meu era între un coleg de generaţie şi un veteran), m-am uitat cum se plictisesc alţii, iar am mai scris, iar am mai căscat, am mai ieşit să beau un ceai (nu excela, ceaiul, acolo; preţul mic e meritat), iar am mai intrat, am mai citit şi ceva cărţi, am trimis şi primit sms-uri, m-am uitat cum cască şi alţii (inclusiv ziariştii de la balcon), iar am mai şuşotit şi tot aşa. Nu mai precizez, în context, că am mai vorbit şi la tribună – pentru că în bancă am vorbit, totuşi,
