Discuţiile “încinse” purtate cu FMI au fost relatate fidel de presă şi în urma lor se lasă cu majorări de taxe, privatizarea unor companii şi vânzarea unor pachete de acţiuni pe bursă. În acelaşi timp, micile ecrane s-au umplut de cazurile sociale de la TVR, ale cărei datorii vor fi reeşalonate de la 6 luni la 7 ani, fară ca nimeni să se întrebe de ce trebuie să treneze plata arieratelor? Nu mai bine se transformă Societatea Română de Televiziune (SRTv) în SA şi scoate la vânzare un pachet de acţiuni pe bursă pentru a-şi plăti datoriile? Ea nu-i tot o companie de stat cu pierderi?
Bineînţeles că se va spune că SRTv e o societate “strategică”, imposibil de privatizat. Dacă judecăm însă după precedente, precum anglo-saxonii, observăm că în perioada interbelică Societatea Română de Radiodifuziune, precursoarea televiziunii, era tot sub controlul statului, dar fusese listată la bursă şi 40% din acţiunile sale erau deţinute de capitalul privat.
De aici se vede că dacă statul ţine cu tot dinadinsul să păstreze controlul asupra unor companii-cheie, nu înseamnă că trebuie să le frâneze dezvoltarea. Societatea Naţională de Gaz Metan, cea care îngloba atât producătorul (Romgaz), transportatorul (Transgaz), cât şi distribuitorii de gaze naturale, a pornit ca o companie a statului, dar la care, în anii ’40, acesta mai deţinea doar 58,6% din acţiuni, restul fiind în posesia capitalului privat, procurându-se astfel investiţiile necesare pentru asigurarea capacităţii optime de producţie şi transport.
De fapt, cam orice societate naţională interbelică era listată la bursă şi avea acţionariat particular, chiar minoritar. Capitalul privat era acţionar la „Societatea Anonimă Română de Telefoane” (actualul Romtelecom) sau la „Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti” (Regia Autonomă de Transport Bucureşti). Mergând până într-acolo încât şi Banca Naţio
