Romanilor le este teama: indicele fricii de schimbare este estimat de sociologi la 64%. La prima vedere, s-ar putea crede ca asa se intampla pana la urma in toate locurile unde statul social a acordat privilegii nemeritate, fiindca germanii au un scor apropiat. Numai ca teoria nu-si mai gaseste sustinere cand se introduc in ecuatie tarile scandinave. De pilda, in Suedia, cel mai paternalist stat din lume, frica de schimbare masoara doar 20 de procente.
Ce concluzie se poate trage din asta? Ca primeaza rezultatul si conteaza mai putin cum se ajunge la el. Adica nu are importanta politica fiscala adoptata. In definitiv, este lipsit de relevanta daca statul percepe impozite mari, pe care apoi le directioneaza catre domeniile-cheie ale dezvoltarii, ori daca tara reuseste sa ajunga la acelasi nivel pe cale individuala, prin eforturile fiecarui cetatean pentru sine. Important este ca politicienii sa se tina de cuvant - banii stransi la buget sa fie cheltuiti in interesul general al societatii, nu al unor grupuri de interese.
Din nefericire insa, oriunde altundeva decat in tarile scandinave, in oricare alt loc unde procesul de distributie a resurselor nu se ocupa "mana invizibila a pietei" - postulata de Adam Smith - , ci mana statului, dupa o perioada de euforie apare frica de schimbare. Acolo unde intre "economie" si "de piata" mai apare o sintagma: "sociala", se vad reculuri in topul competitivitatii.
Explicatia nu-i deloc grea. Acea "mana invizibila" este un mecanism, iar un mecanism nu poate fi corupt. In schimb, mainile politicienilor si birocratilor care dau aprobari sau facilitati fiscale se pot afunda pana la cot in averea tarii dupa principiul: "Cine imparte parte-si face".
Si totusi, a pune pe acelasi plan frica nemtilor cu cea a romanilor sau a grecilor este o exagerare, desi, teoretic, e vorba de acelasi sentiment. Bineinteles ca germani
