În caietul de limba română, Punctul nu avea parte de o viaţă prea uşoară. Trudea din zi şi pînă în noapte pentru a prescurta cuvinte, dar mai ales pentru a pune capăt propoziţiilor, şi nimeni nu-l aprecia cum se cuvine, dimpotrivă, era mai mereu ţinta batjocurii unor semne ortografice mai impozante, din cauza mărimii (sau mai exact a micimii).
– Tu nu te uiţi cum arăţi, Punctule? îl lua peste picior Semnul de Întrebare, care mai mereu le punea întrebări altora, însă niciodată nu aştepta un răspuns, într-atît era de infatuat. Nu vezi că eşti atît de mic şi de pricăjit încît aproape că nu exişti?
– Eşti ca o pată! exclama Semnul de Exclamare, care nu făcea nimic toată ziua decît să se mire. O pată de ruşine pe obrazul preacinstitului nostru caiet de română!
– Ca să-l citez pe stimabilul domn Semn de Exclamare, eşti „o pată de ruşine“ şi nimic altceva, se băga în seamă o Ghilimea care mereu vorbea în citate, căci era total lipsită de personalitate.
– Ca să fac o Paranteză, ne-am putea lipsi bucuroşi de tine! intervenea o paranteză. Mai mult încurci decît descurci propoziţiile, iar cînd ele curg mai frumos, tu, în loc să stai în banca ta, te trezeşti să apari ca să le pui punct!
– Ai pus punctul pe i, draga mea! îi dădea dreptate o Liniuţă de Unire, care încerca să se pună bine cu toată lumea, căci nu se ştia cînd o să-i iasă lipeala cu o persoană influentă. Aş spune şi eu cîteva la adresa Punctului, însă trebuie să plec ca să despart în silabe cuvîntul punct-u-a-ţi-e!
Bietul Punct îndura toate aceste vorbe de ocară, aşteptînd în zadar o încurajare măcar din partea cuvintelor, însă acestea erau mereu tăcute. Singura sa prietenă era Virgula, aproape la fel de oropsită ca şi el, căci de multe ori Semnele îi reproşau că leagă propoziţiile alandala în fraze şi că seamănă cu o rîmă.
– Aşadar, sfatul meu este să pleci de aici! Nim
